Ce simbolizează scoaterea Sfintei Evanghelii în mijlocul Bisericii?

Utrenia este una dintre cele şapte Laude Bisericeşti şi reprezintă slujba „răsăritului”, momentul în care credinciosul îşi îndreaptă primele gânduri către Dumnezeu, după scularea din somnul nopţii. Ea ne aminteşte de Patimile Domnului, de la miezul nopţii până în ziuă.
Citirea Evangheliei reprezintă momentul central al Utreniei. Duminica se citeşte una dintre cele 11 Evanghelii ale Învierii; în număr de 11 deoarece au fost 11 arătări şi 11 apostoli, după căderea lui Iuda. Duminica este şi ziua din săptămână în care se sărbătorește întotdeauna Învierea Domnului. Preotul care citeşte din Sfântul Altar pericopa evanghelică îl simbolizează pe îngerul care a vestit femeilor mironosiţe Învierea lui Hristos.
Scoaterea Sfintei Evanghelii spre închinare credincioşilor exprimă arătarea lui Hristos după Învierea Sa, moment în care cei prezenţi îşi exprimă evlavia şi râvna de a fi prezenţi în casa Domnului, încă de dimineaţă.
După acest moment solemn, se cântă imnul Învierea lui Hristos, a cărui alcătuire îi este atribuită Sfântului Ioan Damaschin.

Ce sunt Deniile?

Prin caracterul și conținutul lor, deniile sunt slujbe unicat în cultul divin ortodox. Cuvântul denie vine de la slavonescul vdenie și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Mai precis, Denia este Utrenia de a doua zi și se săvârșește seara, în ajun, în următoarele zile din Postul Mare: miercuri și vineri din săptămâna a cincea, precum și în toate zilele de rând din Săptămâna Patimilor. După tipicul bisericesc, denia nu începe seara, ci la ceasul al șaptelea din noapte, adică la miezul nopții (acest lucru este menționat în Triod la Utrenia din Sfânta și Marea zi Joi și la Utrenia Prohodului Domnului). O mărturie pentru acest moment al zilei este troparul „Iată Mirele vine la miezul nopții”, supranumit și troparul Miezonopticii. Apoi, la sfârșitul deniei găsim rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne în ziua aceasta”, tocmai pentru că se apropie răsăritul soarelui. Astăzi, deniile încep seara, ca pogorământ pentru neputința privegherii, și aceasta ca excepție, nu ca regulă.
Această slujbă se săvârșește singură, fiind deosebită de Priveghere, care se săvârșește tot seara, dar este formată din combinarea a trei slujbe (Vecernia, Litia, Utrenia). Deniile de miercuri și vineri din săptămâna a cincea a Postului Mare se caracterizează prin faptul că în prima se citește în întregime Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul în locul Canoanelor, iar în a doua, că slujba are în plus Acatistul Bunei Vestiri, citit alternativ cu catismele de rând si cu primele șase ode din canoanele zilei. Deniile din Săptămâna Patimilor se oficiază după rânduiala Utreniei zilelor de rând din Postul Mare, cu deosebirea că au Evanghelie (de aceea preotul îmbracă, pe lângă epitrahil, și felonul).

Povestioară de suflet folositoare pentru lucrarea mântuirii

In primele veacuri trăia un monah care ori de câte ori îl întreba egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela se plângea întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare zi aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare faci că te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte egumene, am atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile mele nu mi-ar ajunge pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:
Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc să-i țin legați și să-i îmblânzesc.
În al doilea rând, am doi iepuri, pe care îi păzesc să nu fugă.
În al treilea rând, am doi boi, pe care trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.
În al patrulea rând, am un lup la care iau aminte să nu vatăme pe cineva.
În al cincilea rând, am un leu, pe care încerc să-l birui și în al șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie întotdeauna să-l îngrijesc.”
Egumenul, când a auzit acestea, a râs puțin și a zis monahului. „Acestea, fiul meu, nu sunt cu putință, fiindcă este imposibil să facă cineva asemenea munci”.
„Și totuși preacuvioase părinte”, răspunse monahul, „ți-am spus adevărul adevărat”.
Și egumenul, care socotea până la un punct superficiale și fără conținut cuvintele monahului, a zis: „Explică-mi, fiule, pilda aceasta”. Și monahul a răspuns: „Mai întâi, cei doi șoimi, părinte, sunt cei doi ochi ai mei, care zboară, se duc de ici colo, și trebuie să port de grijă să nu vadă ceva care ar putea să mă îndemne la vreun păcat, lucru pe care din nefericire l-a pătimit proorocul și Împăratul David, văzând pe nevasta lui Urie, Beerșeba. În al doilea rând, cei doi iepuri, sunt picioarele mele, pe care trebuie să le împiedic să alerge către plăceri și în calea păcatului, fiindcă la botezul meu, când preotul le-a uns pe ele cu mir, a zis: „ca să umble în căile Tale”, adică ale lui Hristos. Închipuiește-ți deci, părinte, de câte osteneli este nevoie pentru aceasta. În al treilea rând, cei doi boi sunt mâinile mele pe care le supraveghez cu mare atenție ca să lucreze. Să lucreze totuși binele, precum mâinile Domnului, care iarăși la Botezul meu, preotul a zis despre ele: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”. În al patrulea rând, lupul este limba mea, care pururea are nevoie de frâu, ca să nu muște pe vreun frate al meu cu osândirea și clevetirea, frate care este de față sau absent, sau poate a și murit. Și înțelegi, părintele meu, când Sfântul Duh spune despre limbă prin Iacob, ruda Domnului, „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit”[1] și iarăși: „Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul”[2] . Și iarăși: „Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt după asemănarea lui Dumnezeu”[3]. Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea? Dar încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre limbă, ca să nu spună mai mult sau mai puțin decât trebuie, ci pe toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept fără mare osteneală. Nu spune Sfântul, cântar să avem limba noastră ca să cântărim cuvintele noastre și să nu spunem nici mai mult, nici mai puțin, ci numai cele corecte cu acribie?  Fiindcă, dacă noi cântărim cu precizie și mare atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare atenție și precizie să luăm aminte la cuvintele noastre. Și încă, părintele meu, cum să nu mă lupt cu lupul acesta, limba mea, când citesc la Avva Sisoe care zice: „Frate, am treizeci de ani de când nu mă mai rog la Dumnezeu pentru păcate, ci numai acest lucru zic în rugăciunea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, păzește-mă pe mine, de limba mea, fiindcă am atâția ani de când mă nevoiesc și iarăși mă poticnesc cu limba și păcătuiesc”.
În al cincilea rând, leul, părinte, este inima mea, împotriva căreia duc ziua și noaptea o luptă înverșunată și din nefericire mă trage cu mare silă la toate cele care vatămă și distrug sufletul meu. Vezi, părinte, „că toate gândurile omului sunt plecate spre rele din tinerețile lui”[4] și că inima mea este necurată cum spune Domnul meu: „Din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”[5] și că într-adevăr așa este și trebuie să mă ostenesc să o curăț, cum adeverește proorocul David care zice către Domnul: „Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[6]. Și în al șaselea rând, slăbănogul este trupul meu, care niciodată nu se află în aceeași stare. Uneori vrea hrană, alteori post. Alteori odihnă, alteori tiranie. Alteori căldură, și alteori nu, și din această pricină sunt silit să am atenția mea întoarsă asupra lui, ca să-i port de grijă, atât cât este drept, fiindcă și acesta are nevoie să fie îngrijit cum are nevoie oul de coajă.
Când a auzit acestea egumenul de la înțeleptul monah s-a bucurat și a zis: „Dacă am face toți ca tine, fiule, să lucrăm, ca să ne stăpânim patimile și să domolim răul, pe noi înșine adică, pământul s-ar face cer și toți am fi fericiți și liniștiți”.
Din păcate, iubiților, noi nu lucrăm pentru noi înșine și societatea noastră a devenit o junglă, deși în rugăciunea domnească Domnul ne îndeamnă să zicem: „Vie împărăția Ta... precum în cer, așa și pe pământ”.
Dar unde este timpul pentru sufletul nostru, virtutea noastră, credința, Hristos, mântuirea sufletului nostru?
Vedeți lumea și toate cele nebune din lume și păcătoase și cât ne sârguim pentru ele, modă, cafenele, acte, terenuri, taverne, corupție, dansuri și tot ceea ce are legătură cu trupul. De aceea am și ajuns atât de jos și trăim ca și cum nu L-am cunoaște pe Hristos și astfel suntem vrednici de soarta noastră.
De aceea suntem pedepsiți pentru alegerile și păcatele noastre. Fie să dorim să primim dumnezeiasca luminare, să lucrăm pentru curățirea simțurilor de patimi, pentru agonisirea virtuților Evangheliei, ca să avem nădejde de mântuire, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților.

Sfântul epitaf

Fărădelegea s-a desăvârşit, dar totodată Domnul şi-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârşitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare. Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare , tânguindu-se cu plângere şi umilinţă: “Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă voi atinge de Trupul Tău cel nestricat? Sau  ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici?”[1] La acest act funerar, femeile nu participau, el fiind rezervat numai bărbaţilor.

Acest moment al coborârii de pe cruce, Biserica îl reactualizează în inimile credincioşilor prin scoaterea sf. Epitaf la slujba Vecerniei.

Sf. Epitaf este un obiect confecţionat din pânză de bumbac, in, mătase sau catifea, de formă dreptunghiulară, pe care se află pictată sau brodată icoana punerii trupului Domnului Hristos în mormânt. Cuvântul „epitaf” e de origine grecească, fiind compus din prepoziţia επι=pe, deasupra, şi substantivul ταφος,ου=mormânt; din aceste cuvinte s-a format mai întâi adjectivul επιταφος,ου=funebru, iar mai apoi din acest adjectiv s-a format substantivul τό επιταφος,ου cu care au fost denumite mai multe lucruri printre care: ritualul funebru, prohodul Domnului, sfântul antimis, pânza baldachinului, un acoperământ al Sf. Mese şi dvera sau perdeaua Sf. Uşi. Acestea din urmă se numeau “epitafe” când aveau brodată sau pictată pe ele icoana punerii trupului Domnului în mormânt.

Denumirea de “epitaf” este păstrată de toate tipicile oficiale româneşti, aproape toate prohoadele şi unele manuale de tipic ori de liturgică; totuşi liturghierele, unele trioade şi manualele de tipic ori liturgică, unele lucrări profane, îl numesc “aer”.

Scoaterea lui din sfântul altar în mijlocul bisericii ca şi ocolirea cu el a bisericii la Utrenia Sâmbetei celei Mari, întâmpină deosebiri de amănunt, din cauza lipsei unor prevederi clare şi amănunţite de tipic şi din cauza contradictaţiilor ce există între prevederile trioadelor, liturghierelor, tipicelor, prohoadelor şi manualelor de tipic sau de liturgică.

În secolele X-XIII vohodul cu sf. Epitaf este anticipat de vohodul cu Evanghelia şi „vohodul cu lumânări”[2].

Prima atestare documentară în care este menţionat vohodul cu epitaful provine din secolul XIV, într-un tipic atonit de la Vatopedu (1346). Vohodul se făcea la Utrenia Sâmbetei, după doxologie la Trisaghion. Evanghelia era purtată pe umăr, învelită în sf. Epitaf. Menţinerea Sf. Evanghelii la acest vohod se explică printr-o formă de tranziţie, altfel “inovaţia” ar fi fost prea izbitoare. De altfel, şi azi încă, Sf. Evanghelie se scoate o dată cu sfântul Epitaf. Pentru acea vreme însă, ea avea un rol mai însemnat decât astăzi, ea reprezentând adică, la început, trupul Domnului, şi de aceea era învelită sau acoperită cu epitaful, aşa cum trupul Domnului a fost înfăşurat în giulgiu, pentru înmormântare. Deci “aerul” avea doar rolul mai puţin important, de giulgiu.

Folosirea “aerului” la denia din Vinerea Patimilor, are o origine anterioară secolului XIV, cel puţin sporadic sau în catedralele marilor oraşe, deşi tipicele din secolul XII, nu menţionează acest lucru, căci alcătuitorii şi scriitorii lor rar au cutezat să insereze în cuprinsul lor practicile noi,care au început a fi consumate în scris numai după generalizarea şi consacrarea lor în practică. Aşa se explică faptul că un tipic din 1373 nu pomeneşte de folosirea “aerului” la vohodul doxologiei. Nu este exclus ca apariţia şi folosirea aerului la vohodul doxologiei să fi fost determinată în secolul XIII de năpădirea în bisericile ortodoxe a acelor drame liturgice medievale din Apus, numite “mistere”, o dată cu ocuparea Constantinopolului de cruciaţi. Pentru a contrabalansa această „concurenţă” eterodoxă şi de natură profană, dar mai ales pentru a umple „golul” lăsat de aceste drame după plecarea cruciaţilor, serviciul utreniei din Sâmbăta Patimilor – a introdus o piesă nouă strict liturgică, epitaful.

În secolul XV sfântul Epitaf se scotea după “Dumnezeu este Domnul”, ridicându-se atunci Crucea şi punându-se epitaful. După “ mărimuri” era dus în altar iar la sfârşitul doxologiei se făcea vohodul cu sf. Epitaf, înconjurându-se Biserica. Acum sf. Epitaf căpătase un loc central în cadrul vohodului şi i se mărise considerabil importanţa şi prin faptul că Sf. Evanghelie nu se mai scotea, nefiind menţionată.

Secolul XVI se caracterizează printr-o reacţie împotriva dezvoltării pe care o căpătase în secolul trecut vohodul cu sf. Epitaf. Folosirea lui se făcea numai la cântarea prohodului, vohodul făcându-se cu Evanghelia, cea care va căpăta din nou locul central. Evanghelia se purta pe umărul drept şi era acoperită cu un acoperământ (καλυμματος), altul decât sf. Epitaf. Un alt tipic, revine la vohodul prin sf. uşi, cu sf. Epitaf, nepomenind de Sf. Evanghelie.

În secolul XVII, tipicul tipărit la Veneţia în 1643 nu specifică folosirea sf. Epitaf iar vohodul se făcea cu Sf. Evanghelie. Este peste putinţă să nu se fi folosit în practică epitaful, dar acest tipic se caracterizează ca multe altele, prin ezitarea de a înscrie în cuprins practicile apărute în cult în cel de-al doilea mileniu. Tipicul rusesc de la 1680 prevede ocolirea bisericii cu epitaful (plosceasniţă).

Dezvoltarea maximă a ritualului cu sfântul Epitaf se va produce în secolul XIX.

Acest secol se caracterizează pentru întreaga Biserică Ortodoxă, pe de o parte prin dezvoltarea deplină a acţiunilor liturgice cu Sf. Epitaf aşa cum le avem azi, iar pe de altă parte, prin apariţia a o mulţime de inovaţii mai mari ori mai mici, care persistă şi azi în practica liturgică din diferitele părţi.

O caracteristică generală prezentată în documentele timpului, dar care nu aparţine acestui secol, este ruperea în două părţi a vohodului primar cu Sf. Epitaf. Prima parte este scoaterea lui la Vecernia de vineri în mijlocul bisericii, unde rămâne până la sfârşitul doxologiei de la denia de vineri noaptea, astfel că la cântarea prohodului nu se mai scoate, nici nu se mai duce în altar după terminarea prohodului.

A doua parte, este luarea lui din mijlocul bisericii, la sfârşitul doxologiei, ocolirea bisericii şi introducerea lui din nou în biserică şi în altar.

Această rupere în două a vohodului nu s-a produs în sec. XIX, dar despre existenţa ei în secolele anterioare lipsesc informaţii.

Încă din sec. XVI remarcăm în mănăstirile ruseşti obiceiul de a săruta Sf. Evanghelie şi epitaful (văzduhul cel mare) de către „fraţi” în timpul vohodului de la sfârşitul doxologiei. Acest obicei trecând şi la bisericile de enorie şi generalizându-se pentru a da posibilitatea şi altora, care nu puteau veni sau rămâne până la sfârşitul deniei de vineri, s-a găsit de cuviinţă să se scoată sf. Epitaf mai din timp la vecernie. Altă raţiune nu poate avea această rupere în două a vohodului.

În general spus, însuşi serviciul Vecerniei şi Utreniei din Vinerea şi Sâmbăta Patimilor, în cadrul cărora se foloseşte sf. Epitaf, închipuie acţiunea săvârşită de Iosif şi Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregătirea lui pentru înmormântare şi  înmormântarea lui.

Vohodul cu epitaful simbolizează luarea de pe cruce a preacuratului trup al Mântuitorului. Purtarea lui împrejurul bisericii şi punerea lui în mormântul din mijlocul bisericii (cum e practica în Biserica Rusă) simbolizează înmormântarea Domnului. De altfel, acest „mormânt” este cu desăvârşire străin, şi în contradicţie cu spiritul tradiţional al cultului nostru ortodox. De aceea trebuie interzis de autoritatea bisericească. Analogul sau o masă obişnuită încadrează perfect acestui spirit al cultului nostru. Prin urmare, scoaterea sf. Epitaf şi aşezarea lui în mijlocul bisericii pe analog sau pe o masă, simbolizează, cum am arătat, luarea trupului Domnului de pe Cruce, dar nu numai aceasta, ci şi celelalte acţiuni ce s-au săvârşit îndată după luarea de pe Cruce.

E de la sine înţeles că Iosif şi Nicodim, luând trupul Domnului de pe Cruce, l-au dus într-un loc potrivit şi, aşezându-l pe o masă, pe o lespede de piatră sau pe un aşternut, l-au pregătit pentru înmormântare: i-au înfăşurat mâinile şi picioarele în fâşii de pânză, capul în mahramă, întregul corp în giulgiu, consumând şi o amestecătură de smirnă şi aloe, ca la 100 litri; după aceea l-au dus şi l-au înmormântat.

Aceste acţiuni – până la ducerea la groapă – şi numai aceste acţiuni se comemorează şi se închipuiesc prin scoaterea sf. Epitaf din altar şi aşezarea lui pe analog sau pe o masă în mijlocul bisericii. De aceea, este obicei general – înscris în tipice – de a pune flori pe sf. Epitaf, după ce a fost aşezat în mijlocul bisericii şi chiar de a aprinde căţeii cu smirnă şi tămâie ori a se stropi cu apă de trandafiri (miresme) – ca la orice mort, dar încă neîngropat.[3]

Gabriel Rădăşanu

Cand se ingenuncheaza in biserica?

Cand se ingenuncheaza in biserica?

aprilie 29th, 2016 | Author: AMD

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.
Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.
Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”. „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical.
Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.
Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.
Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.
Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”
Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).
Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:
– Toate duminicile  anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie );
– La citirea Sfintei Evanghelii cuvintele ”Intelepciune, drepti!” ne indica faptul ca trebuie sa ramanem in picioare.
În celelalte zile, de luni pana sambata, se poate îngenunchea si chiar este de trebuinta lucrul acesta, aratand prin aceasta pocainta pentru pacatele pe care le savârsim în fiecare clipa a vietii noastre, cerând astfel, prin atitudinea smerita a îngenuncherii, milostivirea lui Dumnezeu, iertarea si izbavirea noastra din moarte. Duminica însa, fiind ziua bucuriei pentru învrednicirea noastra de Împaratia lui Dumnezeu, prin Învierea Mântuitorului, îndraznim a privi catre cer, prin pozitia verticala a trupului, asteptând împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu catre noi, si deci nu mai îngenunchem.
Cu toate acestea, hotarârile Sinoadelor la care am facut referire au un caracter disciplinar, urmarind uniformizarea practicii crestine în toate comunitatile crestine. Asa încât, daca unii credinciosi doresc sa îngenuncheze la momentele mai importante ale Sfintei Liturghii, chiar si în ziua Duminicii, ei trebuie întelesi si îngaduiti, nefiind mustrati si judecati din aceasta pricina. Aceasta întrucât se întâmpla ca unii dintre credinciosii nostri sa nu aiba în timpul saptamânii râvna sau timpul necesar pentru a-si pleca genunchii la rugaciune, simtind aceasta nevoie a îngenuncherii macar acum, în ziua Duminicii, în vremea sederii lor la Sfânta Liturghie.
Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:
– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
De asemenea se ingenuncheaza in  timpul tainei sfintei spovedanii si la rugaciunea dinainte de Impartasanie; Rugaciunea de dupa Impartasanie se rosteste in picioare
Sursa: crestinortodox.ro si Ziarul Lumina.