marți, 14 aprilie 2015

,,Mormânturi” sau ,,morminte”?


Suntem în perioada pascală. La orice slujbă intonăm înălţătorul tropar al Învierii. Dacă în prima parte a troparului mărturisim Învierea lui Hristos ca manifestare întru jertfă a puterii Sale dumnezeieşti, afirmând cu tărie: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”, în cea de-a doua parte arătăm cum aceasta se răsfrânge asupra omenirii întregi, zicând: „şi celor din mormânturi/morminte viaţă dăruindu-le”.
În cântarea intonată de credincioşi în biserică, dar şi în cărţile de slujbă, se pot întâlni două forme de plural, atâtmormânturi, cât şi morminte. Dacă vom consulta Dicţionarul Limbii Române, vom vedea că ambele forme sunt corecte. Ne întrebăm, însă, dacă există vreo deosebire de nuanţă sau de implicaţii teologice pentru folosirea celor două forme de plural.
Cuvintele sunt semne lingvistice, deoarece desemnează diverse lucruri, pe cale lingvistică. În antichitate, Aristotel făcea o primă observaţie: cuvintele sunt echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare. Cu alte cuvinte, atunci când rostim un cuvânt în mintea noastră, apare imaginea asociată cuvântului respectiv. Dacă un om va rosti ,,casă” ori ,,maşină”, atunci în mintea lui apare imaginea casei ori a maşinii lui, iar dacă va rosti ,,Biblie”, în minte îi va apărea imaginea Bibliei pe care o are acasă, şi pe care o vede sau o deschide cel mai des. Psihologii şi lingviştii zilelor noastre sunt de acord cu observaţia lui Aristotel.
În ceea ce priveşte ponderea folosirii formelor mormânturi sau morminte, obişnuim în vorbirea de zi cu zi să folosim forma de plural morminte. Când ne deplasăm la cimitir spunem că mergem la morminte, iar de Paştele Blajinilor credincioşii spun că ies la morminte. Din această cauză, urmare unei experienţe îndelungate, mintea noastră s-a obişnuit ca atunci când pronunţăm forma de plural morminte să asocieze acest semn lingvistic cu imaginea cimitirului la care obişnuim să mergem. Aici, se află trupurile celor plecaţi dintre noi şi care aşteaptă Învierea cea de obşte, înviere care este posibilă datorită Învierii lui Hristos. Deci, pluralul ,,morminte” este corect, dar are o dimensiune ce se rezumă doar la spaţiul sacru al cimitirului.
Pluralul mormânturi este o formă mai veche decât morminte; dar încărcătura spirituală a formeimormânturi este mult mai mare. Când rostim mormânturi nu ne referim doar la multitudinea mormintelor ce alcătuiesc cimitirul. De multe ori Sfânta Scriptură vorbeşte despre starea de păcătoşenie ca fiind asociată cu moartea, pe care noi o numim moarte spirituală. Sfântul Pavel zice că „plata păcatului este moartea”,iar tatăl îşi primeşte fiul risipitor zicând că „mort a fost şi-a înviat.” Forma de plural, care desemnează atât starea de înrobire a păcatului, cât şi totalitatea mormintelor din cimitir, este mormânturi şi nu morminte, care se rezumă doar la cimitir. Hristos Domnul dăruieşte viaţă nu doar celor care au plecat dintre noi şi al căror trupuri aşteaptă Învierea cea de obşte, ci şi celor care zac în mormânturile păcatului.
Aşadar, din punct de vedere gramatical, ambele forme morminte şi mormânturi sunt corecte, dar forma de plural mormânturi are o dimensiune mai lărgită, conducând spre implicaţii spirituale şi teologice mult mai profunde.
Pr. Lucian Spătariu, Parohia Buceşti

miercuri, 8 aprilie 2015

taximetrist din NY O ÎNTÂMPLARE DE DEMULT

Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întrețin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.
- Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :
- Ai putea să conduci prin centrul orașului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
- O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
- Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
- Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
- Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie și tu să te întreții….
- Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.
- I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.
Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.
Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!

marți, 7 aprilie 2015

Cele 4 piersici (o pildă foarte frumoasă!)

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

sâmbătă, 4 aprilie 2015

AICI VIN AI MEI!


Mi-a povestit un frate de mănăstire că, odată, ducându-se la Iaşi la Cuvioasa Parascheva, a văzut la uşa bisericii un ţigănaş de vreo 12 ani care cerşea. După ce s-a închinat, s-a aşezat în-tr-un colţ ca să se liniştească şi să se roage. După câteva clipe l-a văzut pe ţigănaş că mergea şi cumpăra mereu lumânări pe care le aprindea. Mai stând el puţin, s-a dus şi a intrat în vorbă cu el şi printre altele a aflat că de cei mai mulţi bani pe care-i primea cumpăra lumânări şi numai de pu-ţini îşi cumpăra mâncare.
După mai multe discuţii, ţigănaşul a prins drag de fratele acesta şi l-a rugat să-l ia şi pe el la mănăstire să se facă monah. Având o clipă de ezitare, pe urmă s-a hotărât să-l ia, iar după ce a cumpărat bilete pentru tren, îl vede pe ţigănuş că o ia la fugă şi ocupă un compartiment întreg, apoi s-a aşezat în uşă şi a început să strige: „Aici să nu intre nimeni, că vin ai mei!”. I-a făcut semn fratelui să intre, iar el a rămas în continuare de pază la uşă. Nimeni nu a îndrăznit să intre acolo, ştiind ce înseamnă să ai de-a face cu ţiganii.
După ce s-a mai domolit un pic lumea, aşe-zându-se fiecare la locul lui, îl vede pe ţigănuş că iese şi adună câte un bătrân sau câte o bătrână, apoi le zicea: „Intraţi şi staţi aici, până vin ai mei!”. Şi a umplut compartimentul cu oameni bătrâni, fără să mai vină ai lui.
Văzând aceasta, fratele se minuna mult de înţelepciunea copilului şi l-a dus la o altă mănăs-tire, ştiind că în mănăstirea unde era el, nu-l primea stareţul.
Vedeţi cum, în bunătatea Sa, Dumnezeu le rânduieşte pe toate? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!