sâmbătă, 12 august 2017

Cum să procedezi dacă ai fost blestemat sau dacă tu însuţi ai blestemat?

Există cu adevărat blestem? Biserica acordă importanță chestiunii? Molitfelnicul amintește în destule rugăciuni de posibilitatea ca omul să se găsească sub blestem: „rupe legătura blestemului cu care s-a legat”, glăsuiește una din ele. Cartea conține o rugăciune numită exact aşa: „rugăciune de dezlegare de blestem”. Una din dezlegările rostite de preot la slujba înmormântării ori a parastasului ne lămurește că omul poate ajunge sub blestemul tatălui, al mamei ori chiar sub propriul său blestem.
Cu puțină vreme în urmă, deși o zi nu prea prietenoasă și îmbietoare pelerinajelor, a sosit la schit o bătrână însoțită de încă patru persoane care, din discuția avută, se dovediră a fi chiar odraslele ei. Din fericire, am mai văzut astfel de imagini emoționante. Copiii, întorși acasă din zări îndepărtate, își iau părinții și fac împreună frumoase pelerinaje. De astă dată, bunica m-a abordat direct, rugându-mă să zăbovesc ca să-și spună oful prezenței sale la mănăstire. Dorea în mod explicit să se spovedească, iar apoi să le citesc tutor câteva rugăciuni de dezlegare de blestem, lămurindu-mă: „Părinte, cât au fost mici m-au înădușit că erau mulți, iar eu văduvă, crescându-i greu. Când îmi ajungea cuțitul la os, scăpam câte un blestem. Foarte târziu am auzit că tare-i păcat să blestemi. Nu vreau să închid ochii până nu îmi iau povara de pe suflet”. M-am conformat întru totul dorinței bătrânei, dar vă mărturisesc că am rămas surprins plăcut de atitudinea conștiincioasă a vârstnicei mame, de a nu-și încheia socotelile cu lumea noastră, până nu a făcut tot posibilul pentru ca urmașii ei să nu sufere din pricina vorbelor grele aruncate asupra lor cu mult timp în urmă. Întâmplarea cu pricina mă determină să zăbovesc în articolul de faţă asupra încâlcitelor probleme legate de blestem: este păcat să blestemi? De ce totuși în Sfânta Scriptură întâlnim adesea împrejurări în care se recurge la blestem? Cum să procedăm dacă am fost blestemați sau, mai ales, dacă noi înșine am blestemat?
Așadar, există cu adevărat blestem? Biserica acordă importanță chestiunii? Molitfelnicul amintește în destule rugăciuni de posibilitatea ca omul să se găsească sub blestem: „rupe legătura blestemului cu care s-a legat”, glăsuiește una din ele. Cartea conține o rugăciune numită exact aşa: „rugăciune de dezlegare de blestem”. Una din dezlegările rostite de preot la slujba înmormântării ori a parastasului ne lămurește că omul poate ajunge sub blestemul tatălui, al mamei ori chiar sub propriul său blestem: „și de a căzut robul tău acesta sub blestemul tatălui său sau al maicii sale, sau sub blestemul său; de a amărât pe vreun preot și a luat de la el legătură nedezlegată; de a căzut în grea afurisanie de la arhiereu și din nepăsare sau din lenevie n-a dobândit iertare”.
Va să zică, uneori omul se leagă pe sine însuși cu blestem ori poate fi legat de către părinții trupești, dar și de preot sau de arhiereu. Să ne amintim de copilărie: cu câtă ușurință ne juram ori ne blestemam, în joacă, spre a ne convinge amicii despre un lucru: „să mor eu”, „să nu mai ajung” și altele asemenea! Dacă la vârstele mici se rostesc astfel de cuvinte adeseori fără discernământ, deosebit de grav este că numeroşi adulți recurg la asemenea expresii fără să-şi dea seama că le pot face rău. Dacă am privi, chiar succint, în Sfânta Scriptură, dintru început întâlnim cuvântul „blestem”: Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam și Eva după ce i-a creat, iar în urma căderii lor în păcat l-a blestemat pe șarpe, dar și pământul unde aveau să își ducă existența oamenii. De remarcat faptul că Domnul nu a aruncat blestem pe oameni atunci. Mai târziu însă, Cain este realmente primul om blestemat de Dumnezeu. În cazul lui Adam, blestemat este doar pământul, omul însă nu. Distincția a remarcat-o Sfântul Ioan Gură de Aur; el demonstrează că abia uciderea semenului, păcatul împotriva lui, aduce blestemul, iar nu direct păcatul împotriva lui Dumnezeu, ca în cazul neascultării protopărinţilor; aceasta arată limpede marea iubire a lui Dumnezeu, Care iartă păcatul îndreptat împotriva Sa însă, pe de altă parte, evidențiază şi efectul păcatului împotriva semenului. Dar Hristos Mântuitorul, modelul nostru suprem de viețuire pe pământ, a blestemat? Da, dar nu pe vreun om, ci un smochin care nu adusese rod, deci nu-și împlinise menirea.
În zilele noastre folosim adesea cuvinte de blam, de blestem, fie la adresa noastră, fie la cea a aproapelui nostru, uitând de spusele Domnului: „vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecații. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Luca 12, 36-37). Folosirea cu ușurătate a blestemului, ne învață părinții Bisericii, arată o intenție rea, o stare de răzvrătire, de răzbunare, în fond de înstrăinare de Dumnezeu. Dar, oare atunci când blestemul este aruncat din motive reale are efecte asupra noastră, mai ales cele rostite de părinți ori de preoți? Sfântul Paisie Aghioritul afirmă fără echivoc: „blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea”. La rândul său, marele nostru duhovnic, părintele Cleopa, ne atenționează: „blestemul de mamă este ca blestemul de preot, se prinde. Nu blestemați copiii, că se prinde. Nu spuneți la supărare, într-o încercare, anumite cuvinte grele, pentru că ele se prind”. Reținem așadar că nedreptatea, supărarea, mâhnirea provocate celor din jurul nostru pot atrage după ele blestemul. Dar, ce face Dumnezeu în acest caz? Tot părinții spun că Domnul îngăduie acest lucru, fiindcă respectă libertatea tuturora.
Ca atare, Biserica a statornicit în mod expres rugăciuni de dezlegare de blestem. Când am blestemat pe cineva, să nu uităm niciodată să mărturisim duhovnicului la spovedanie, rugându-l să ne citească rugăciunile potrivite, iar când am fost blestemați, la fel, să apelăm la slujitorul Domnului, ca să ne dezlege de răul venit asupra noastră. Deopotrivă, marii duhovnici ne arată că și cei care aruncă cu blesteme în dreapta și stânga fără motiv vor da socoteală. În plus, blestemul rostit cu ușurătate ori fără temei se poate întoarce asupra celui ce l-a pronunțat. Aceste rânduieli sunt valabile și în cazul preoților. Nimeni nu are dreptul să abuzeze de poziția sa de sacerdot, înspăimântându-i pe oameni cu blesteme.
Concluzionând, problema blestemului rostit ori primit nu este o joacă. Consecințele apar nu doar aici, ci îndeosebi în veșnicie. De aceea, după cum am arătat, Biserica a prevăzut în chip expres rugăciunile și dezlegările la care am făcut referire.
În ambele situații, căința sinceră, lacrimile, spovedania, ascultarea de duhovnic, împlinirea canonului rânduit, ne vor dezlega sufletele de chingile ucigătoare ale păcatului.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: Doxologia.ro

vineri, 11 august 2017

Viaţa şi nevoinţele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 / 24 august)

O, întru tot fericite, Sfinte Ierarhe Nifon, primeşte această puţină rugăciune ce ţi-o aducem din inimă curată; izbăveşte-ne de boli, de primejdii, de moarte năpraznică şi de toate ispitele diavoleşti. Roagă, Sfinte, pe Înduratul Dumnezeu să ne izbăvească de focul cel veşnic, iertându-ne păcatele noastre, iar la sfârşitul vieţii noastre, să ne primească în Împărăţia Sa cerească unde toţi sfinţii se veselesc, ca împreună cu tine să cântăm: Aliluia!
(Condacul al 13-lea)
Biserica Ţării Româneşti s-a învrednicit să fie cârmuită la începutul secolului al XVI-lea de unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, de Sfântul Nifon, care a fost mai întâi mitropolit al Tesalonicului, apoi Patriarh al Constantinopolului în două rânduri (1486-1488; 1496-1498). Vitregiile l-au purtat şi în Muntenia, unde a păstorit ca mitropolit din 1500 (cu probabilitate) şi până în primăvara anului 1505, când s-a retras de bună voie la mănăstirea Dionisiu din Muntele Athos, unde a adormit în Domnul la 11 august 1508.
Era împodobit cu mari daruri sufleteşti. „Ştiinţa lui de carte grecească şi slavonească nimeni n-a avut-o pe acea vreme; smerenia şi înfrânarea lui au uimit chiar şi pe cei ce l-au asuprit. Cutezanţa lui faţă de cei greşiţi nu cunoştea margini şi era fără sfială de ranguri sau dregătorii. Necazurile şi surghiunul nu i-au stăvilit iubirea sa de turmă şi de adevăr. Cinstirea pravilei creştineşti şi apărarea dreptei-credinţe l-au stăpânit întreaga viaţă. Iar milostenia sa era atât de largă încât nu şi-a aflat asemănare” (1).
Din câte cunoaştem din viaţa sa, Sfântul Nifon s-a născut în jurul anilor 1435-1440, în ţinutul Peloponezului din sudul Greciei de astăzi, primind la botez numele de Nicolae. Tatăl său se numea Manuil, iar „pe poreclă, Halep”, şi pe mama sa o chema Maria.
Manuil se căsătorise cu Maria prin 1433, „fată de boieri mari”, şi au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. El a murit după vreo şase ani şi a rămas soţia îndurerată să-şi crească cei trei copii cu „multă osârdie”. Pe Dimitrie l-a dat să slujească la curtea voievodului Toma Cantacuzino, din Peloponez, pe Nicolae l-a trimis la un dascăl grec, Eftimie, ca să înveţe carte, iar fata a oprit-o la dânsa „pentru mângâiere”.
Nicolae s-a dovedit înzestrat la învăţătură şi cu tragere de inimă, încât i-a întrecut pe toţi care erau cu dânsul şi a străbătut repede „toată dăscălia” cu înţelepciunea sa. S-a dus apoi la un alt dascăl iscusit, călugărul Ioasaf, de la care a deprins şi mai bine învăţătura de carte. De la un schimnic, numit Anto-nie, din cetatea Epidaur, Nicolae a îmbrăcat haina călugărească, schimbându-şi numele, potrivit pravilei, în Nifon. Aflând el după aceea că în cetatea Artei locuia un monah învăţat „şi plin de toate bunătăţile”, cu numele Zaharia, „ştiind carte grecească şi slavonească” şi venit de la mănăstirea Vatoped din Athos, s-a mutat şi el în Arta. Acesta l-a făcut „călugăr desăvârşit” şi a primit să-i fie părinte duhovnicesc. În curând, Nifon a fost hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Artei. Apoi, Zaharia şi ucenicul său Nifon, împreună cu mulţi alţi fraţi, au plecat din Arta „în ţara Ascalonului”, adică în Albania, de frica turcilor prigonitori, la curtea despotului Gheorghe Scanderberg, care i-a primit cu bucurie.
În primăvara anului 1466, sultanul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului, a pornit cu urgie asupra Albaniei, prădând şi pustiind totul în cale. Îl atacă pe Scanderberg şi asedie Croia, însă fără s-o poată cuceri, şi îşi întinse stăpânirea până la ţărmul Mării Adriatice. În faţa pustiirii, oamenii fugeau şi se as-cundeau cum puteau. În aceste grele împrejurări, Zaharia şi Nifon părăsiră Albania şi se refugiară în cetatea Ohridei, găsindu-şi adăpost în vestita mănăstire a Maicii Domnului, unde se afla atunci şi scaunul mitropoliei acelei părţi (2).
Atunci, întâmplându-se în Biserica Ohridei unele tulburări şi răscoale, sultanul Mohamed a poruncit ca arhiepiscopul Dorotei, împreună cu mulţi fruntaşi şi preoţi, să fie surghiuniţi la Constantinopol, iar la Ohrida a trimis să păstorească pe fostul Patriarh ecumenic, Marco Xilocarav. Printre cei deportaţi acum s-a aflat şi Zaharia împreună cu ucenicul sau Nifon. Aici s-a întâmplat că Zaharia a căzut bolnav şi în curând a murit.
Rămas singur, Nifon a mers să-şi caute liniştea sufletească la Muntele Athos. Luând învoirea şi binecuvântarea de la Daniil Protul, s-a dus la mănăstirea Cutlumuş, ctitoria lui Hariton, fostul mitropolit al Ţării Româneşti (1372-1381). Apoi a cercetat toate peşterile, chiliile şi schiturile mari şi mici din preajma Cariei, a cerut blagoslovenie şi „sfat bun” de la părinţii duhovniceşti şi s-a îndulcit de învăţăturile lor.
Mănăstirea Dionisiu
Mănăstirea Dionisiu
În peştera Crit, unde a aflat nişte călugări nevoindu-se în multă răbdare cu postul şi rugăciunea şi care se hrăneau din lucrul mâinilor lor, s-a alipit şi Nifon de ei, îndeletnicindu-se cu meşteşugul scrierii, căci avea darul scrisului frumos. După ce a petrecut acolo mai multă vreme, a fost chemat la Marea Lavră a Sfântului Atanasie Atonitul, unde a stat mai bine de un an, iar de acolo a mers la mănăstirea Dionisiu „pentru învăţarea smereniei – la care mănăstire cu mare bucurie l-au primit şi se plecă cu totul obiceiului şi tocmelii mănăstirii şi s-au făcut decât toţi mai mic şi toată posluşania cu dragoste o um-plea, cât ieşi în toate laturile lauda bunătăţilor lui” (3).
Pe când Nifon trăia aici, s-a întâmplat ca Biserica Tesalonicului să rămână văduvită de arhiereul ei, prin moartea lui Partenie. Atunci clerul şi credincioşii cetăţii au socotit destoinic pentru treapta de mitropolit al lor pe învăţatul şi smeritul Nifon de la Dionisiu. Şi deşi el „se îndoia a primi cinstea arhieriei, pentru frica greutăţii şi lauda cea deşartă a acestei lumi, luă şi fără de voie cârma arhieriei. Şi numaidecât s-au aprins cu râvna cea bună spre învăţătură şi spre îndreptarea cea bună a Bisericii, învăţând pre toţi ca să ţie tocmelile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi şi să se ferească de nedreptăţi şi să se nevoiască în ascultarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, întru care aduc preoţii pentru oameni jertfă necruntă şi cinstită lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Aşijderea zicea: miloste-nia să nu lipsească de la voi, ce deapururea să aveţi către săraci şi către văduve şi către năpăstuiţi şi către cei neputernici, către străini şi către cei din temniţă, către flămânzi şi către cei goi şi tuturor celor lipsiţi să le daţi din destul şi neoprit, pentru ca şi voi pre acest pământ să dobândiţi însutit mai mult, iar întru împărăţia cerutei, viaţa cea de veci, după cum a zis Domnul nostru Iisus Hristos; şi să vă feriţi de toate spurcăciunile şi vicleşugurile, ca să fie cu voi toată sfinţirea” (4).
Activitatea lui Nifon ca mitropolit al Tesalonicului, între anii 1483 şi 1486, „s-ar fi mărginit mai ales în accentuarea menţinerii vechilor aşezăminte bisericeşti” (5). Din timpul păstoriei sale aici se cunoaşte că a luat parte la sinodul ţinut la Constantinopol împotriva unirii de la Florenţa din 1439 şi în tomosul dogmatic al acestui sinod), Nifon a iscălit în locui al cincilea, după mitropolitul Iracliei şi înainte de mitropolitul din Anchialos.
După binecuvântată păstorire în eparhia Tesalonicului, Dumnezeu a voit să-l înalţe pe Nifon la o vrednicie şi mai mare. În Constantinopol, mutându-se către Domnul Patriarhul Ecumenic, Simeon, arhiereii s-au adunat în sobor şi au hotărât, spre sfârşitul anului 1486, alegerea în scaunul ecumenic a mitropolitului Tesalonicului, Nifon, „însă nu oamenii, ci judecata lui Dumnezeu” (6). Şi dacă a luat cârma Marii Biserici, fericitul Nifon „numaidecât chemă pre toţi, ca şi cu o trâmbiţă, către lauda lui Dumnezeu şi către folosul a tot lucrul cel bun, ca să ferească credinţa cea bună şi să fie întreagă şi aleasă de plevile şi de neghina ereticilor, de la care s-au depărtat toată sfinţirea”. Şi Biserica Constantinopolului se bucura de un asemenea arhipăstor, care „nevoindu-se în toată vremea pre mulţi au îndreptat cu învăţătura pre calea dreptăţii. Şi a fost tuturor cine cum îl vrea, ca sa câştige şi să dobândească pre toţi, după cuvântul lui Pavel Apostol”.
Păstoria Patriarhului Nifon n-a durat decât până la jumătatea anului 1488, căci „diavolul, cel ce nu iubeşte binele, văzând atâta îndreptare (a) păcătoşilor, cari scăpa den meşteşugurile şi vicleşugul său, nu putu răbda rana şi slăbiciunea cu care să junghe ca şi cu o ţapă ascuţită, puse-şi împotriva sfinţiii sale şi află oameni pre voia sa şi-i îndemnă asupra sfinţiii sale şi au împletit pizme hiclene şi cu pâri atâtea de multe, câte l-au scos din scaunul patrierşăsc”. Părăsind patriarhia, el plecă să trăiască în mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din insula care era aşezată în faţa cetăţii Sozopol, din golful Burgas. În timpul şederii sale aici, Nifon clădi în apropiere de ţărmul mării, aproape de Akra, un schit cu hramul Sfântului Nicolae, pe care îl afierosi cu toate ale sale mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul.
În această mănăstire petrecu împreună cu călugării fericitul Nifon opt ani în rugăciune şi sfânta ascultare, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, iarăşi fu chemat în scaunul ecumenic de întregul cler al Marii Biserici şi „de tot norodul” creştinesc, pe la mijlocul anului 1496, „şi încălzea pe toţi cu veselia învăţăturii sfinţiei sale” (7). Dar şi a doua sa păstorire în scaunul ecumenic nu dura decât doi ani şi câteva luni, până după 16 iunie 1498. „După aceasta nu trecu vreme multă, ci iară nu putu răbda vrăjmaşul diavol să vază lumina învăţăturii sfinţiei sale, ci se aprinse cu pizmă spre izgonirea sfântului. Şi au îndemnat oamenii de au mers de l-au pârât la Amira împăratul turcesc şi-l trimise la pază în cetatea Odriiului”, adică Adrianopol, şi acolo i-a dat voie să locuiască sub paza la biserica Sfântul Ştefan. Dar „nici acolo n-au schimbat lupta şi podvigul său în care era deprins, adică cu ajunul şi cu ruga şi cu alte fapte bune, ce încă mai vârtos să nevoia să umple toată tocmeala sa, întru care fusese deprins, …că ieşi vestea bunătăţilor sale preste tot pământul, cât să auzi şi în Ţara Românească” (8), unde domnea voievodul Radu cel Mare (1495-1508), care a dorit să-l vadă şi să-l cunoască personal.
Cum acesta venea în fiecare an la Constantinopol „ca să plătească dările împărăteşti” (9) şi „să sărute mâna sultanului”, şi cum drumul obişnuit din acea vreme între Ţara Românească şi Constantinopol trecea prin Adrianopol, este posibil ca voievodul să fi obţinut îngăduinţa de a-l cunoaşte şi vorbi cu fostul patriarh Nifon în anul următor detronării şi exilului său, adică în 1499 (10). Se convinse că era arhiereu desăvârşit şi-l rugă să vină în Ţara Românească, dar el nu cuteză să plece fără învoirea stăpânirii turceşti, temându-se de urmări neplăcute.
În urma convorbirii, voievodul a cerut pe Nifon de la Poartă şi, dobândind aprobarea, „trimise degrabă de aduse sfântul în ţara sa şi-i deade toate pre mână, zicându-i: „eu să domnesc, iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fii tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu. Iară sfântul află turma neplecată şi neascultătoare şi Biserica izvrătită şi cu obiceiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egumenii de la toate mănăstirile ţării Ungrovlahiei şi tot clirosul Bisericii şi făcu săbor mare de împreună cu domnul şi cu toţi boerii, cu preoţii şi cu mirenii şi slobozi izvoare de învăţătură limpede şi necurmat. Şi le spunea den Sfânta Scriptură şi-i învăţa pre toţi şi-i adăpa cu apa milei credinţei cei adevărate. Grăia-le den pravilă şi den lege, de tocmirea Bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduiri de ce trebuia. Şi tocmi toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli. Deci hirotoni şi 2 episcopi şi le deade şi eparhie hotărâtă, care cât va birui; şi-i învăţă cum vor purta grijă şi cum vor paşte oile cele cuvântătoare carele sunt date-şi în seamă, ca să se înderepteze toată ţara de la arhierei” (11).
Sinodul mitropolitan mixt, de clerici şi mireni, prezidat la Târgovişte de Sfântul Nifon, a avut un rol important pentru organizarea Bisericii din Ţara Românească la începutul veacului al XVI-lea. Nu avem însă informaţii precise în ce an a venit el aici şi când s-a ţinut sinodul respectiv. În sprijinul cercetăto-rului vine Ecthesi Chronica, în care se consemnează că, după detronarea Patriarhului Ioachim, care a păstorit după Nifon, Sericii din Constantinopol au fost îndrumaţi de sultan să aleagă alt întâistătător, iar ei au hotărât să-i încredinţeze pentru a treia oară conducerea Marii Biserici ierarhului nostru, alegându-l Patriarh Ecumenic. Sfântul Nifon se afla atunci în Ţara Românească, adică în anul 1502, şi nu ştia nimic despre cele hotărâte. Când delegaţii patriarhiei trimişi de turci au venit să-i aducă vestea, el n-a voit să primească alegerea şi să vină la Constantinopol, cunoscând uneltirile care se depănau în jurul scaunului ecumenic şi şi-a scris „paretisis”, adică renunţarea la această demnitate.
În cadrul sinodului mixt, Sfântul Nifon a constatat că în Ţara Românească se afla atunci numai o singură mare eparhie, greu de administrat, a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, la care el fusese chemat conducător. Pentru îmbunătăţirea acestei situaţii, a procedat la reorganizarea ierarhiei muntene şi a hotărât să se mai înfiinţeze două episcopii, hirotonind şi pe titularii lor. Cele două episcopii nou-înfiinţate au fost: una pentru părţile de apus ale ţării, în Oltenia, cu aşezarea în oraşul Râmnicu-Vâlcea, în locul desfiinţatei mitropolii a Severinului, pentru care s-a şi numit episcopia Râmnicului-Noul Severin, şi a doua în părţile de răsărit, episcopia Buzăului.
În sinod, între alte măsuri organizatorice, Sfântul Nifon a propus lui Radu cel Mare să mute mitropolia de la Argeş la Târgovişte, ceea ce el n-a mai apucat să vadă. Hotărârea însă avea să fie realizată sub Neagoe Basarab, de sinodul mixt, prezidat de Teolipt, Patriarhul Constantinopolului, după ce a doua zi, după sfinţirea mănăstirii Argeşului, la 16 august 1517, canonizase pe Sfântul Nifon.
În Ţara Românească, Sfântul Nifon nu a avut odihnă în propovăduirea cuvântului de învăţătură, de mustrare, de îndreptare şi de îmbărbătare. Săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare şi îndemna pe credincioşi să vieţuiască după rânduiala pravilei bisericeşti şi a cuvântului lui Dumnezeu.
Dar „pizmaşul diavolul, văzând învăţături folositoare de suflet ca acestea, nu putu răbda, ci făcu multe meşteşuguri şi vicleşuguri ca să gonească pe fericitul Nifon” (12). Conflictul dintre mitropolitul Nifon şi Radu cel Mare a izbucnit atunci când, voievodul, neţinând seama de canoanele bisericeşti şi pravilele Sfinţilor Părinţi, a cununat în „fărădelege” pe sora sa, domniţa Caplea, cu boierul moldovean Bogdan, fugit în Ţara Românească, să scape de pedepsirea voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, pentru trădarea sa, şi care avea soţie şi copii.
Aflând despre această faptă nelegiuită, „din plângerea femeii dintâi a lui Bogdan, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia sa cea după lege. Boierul moldovean a mers şi s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, căutând să-l întărite a izgoni pe sfântul din Ţara Românească. Atunci, Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor şi, arătându-i scrisoarea femeii celei după lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiască şi i-a arătat că nu se cade să defaime cele rânduite de dumnezeieştile canoane. Dar Domnitorul Radu cel Mare, lăsând la o parte evlavia ce arătase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Ţara Românească.
Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţîndu-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege, cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moarte rea şi domnitorul Radu cel Mare, şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea, aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă, a ieşit din biserică.
Auzind acestea, domnitorul Radu cel Mare a dat poruncă în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine ori altceva, ori îl va primi în casa sa, îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sfântul Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară, unde un fiu duhovnicesc al său, Neagoe din familia Basarabeştilor, „care era mai mare peste vânători”, îl hrănea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget şi temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru această faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin făgăduinţă de multe daruri. Sfântul, cunoscând însă vicleşugul voievodului, nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică” (13).
În vara anului 1505, Sfântul Nifon a ieşit din ţară, a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Sofia, unde a poposit puţin, iar de acolo a pornit mai departe din Bitolia Macedoniei către Sfântul Munte Athos. Aici şi-a ales ca lăcaş marea mănăstire a Vatopedului, unde a stat „mai mult de un an”. „Şi dacă auziră, mergeau toţi dentr-acel sfânt munte cu osârdie ca la un izvor curgător de viaţă, de la care toţi îşi luau băutură de veselie trupească şi sufletească” (14). În timpul cât a locuit în acea mănăstire, doi din ucenicii săi, „care merseseră cu dânsul”, s-au mutat către Domnul, iar pe al treilea, anume Macarie, l-a lăsat să meargă la Tesalonic „şi-l întări cu rugăciunile sale” ca „să se sfinţească cu sfârşitul mucenicilor”, pe care-l dobândi, pătimind multe chinuri pentru dreapta-credinţă.
Înţelegând cu duhul că i se apropie sfârşitul, Sfântul Nifon îşi luă cu sine pe ucenicul ce-i mai rămăsese, pe Ioasaf, şi fără să ştie nimeni, mergând prin locuri greu de străbătut, a trecut în cealaltă parte a muntelui şi a venit la mănăstirea Dionisiu, în care vieţuise aproape cu un sfert de veac în urmă. A aflat aici datinile, rânduielile şi pravila ca mai înainte şi s-a bucurat, deşi mulţi dintre fraţi, precum şi egumenul se săvârşiseră din viaţă şi nu a fost cunoscut decât mult „mai târziu şi prin arătare îngerească”.
Era aici canonul rânduit chiar de Sfântul Dionisie, ctitorul mănăstirii, că oricine venea să se călugărească era întrebat de stareţ dacă primeşte mai întâi să fie îngrijitor de catâri, să care lemne şi să facă orice altă ascultare, atâta timp cât va fi rânduit. Şi dacă primea să facă aceste ascultări, atunci era primit în cin, iar dacă era călugăr de mai înainte, îl numărau în viaţa de obşte. Venind aici Sfântul Nifon a doua oară, nu s-a arătat că a fost patriarh sau mitropolit al Tesalonicului şi în Ţara Românească, ci a rămas necunoscut de obştea fraţilor mai mult timp. Fiind întrebat când a venit la mănăstire, după obicei, a făcut metanie şi a primit să îngrijească de catâri la grajd. Prin descoperire cerească, făcându-se cunoscut cine era sfântul, încetă această smerită ascultare şi, cerându-i-se iertare, i-a binecuvântat pe toţi, nevoindu-se mai departe în ascultare, cu postul şi cu rugăciunea. Iar „cât petrecu acolo în toate era tocmai cu alţi fraţi şi cu mâncarea, şi cu postul, şi cu osteneala, şi fără de preget, atâta cât le era altor fraţi ruşine de smerenia şi de nevoinţa lui. Că era tuturor chip de învăţătură şi de mustrare şi să nevoia spre toate posluşaniile (= ascultările) şi tuturor fraţilor la toate slujbele le ajuta: la moară mergea de măcina, şi la magherniţă (= bucătărie) ajuta, şi la magupie (= brutărie) aşijderea, şi la alte posluşanii la toate, atâta cât striga osteninţele lui…”. Se minunau fraţii şi părinţii de smerenia lui şi toţi pustnicii din Sfântul Munte veneau să primească binecuvântare şi să-i asculte învăţăturile mântuitoare. „Şi pe mulţi din păgâni, turci, armeni şi de alte erese, au întors de i-au botezat şi i-au uns cu Sfântul Mir; şi i-au adus în credinţa cea adevărată a pravoslaviei mai mult de 4000 de suflete. Iar pe câţi mişei au miluit şi săraci şi câţi au scos din robie, aceia n-au număr; aşa era de milostiv, şi bun tuturor, şi dumnezeiesc, şi dirept”.
Şi Dumnezeu a proslăvit pe cel ce-L proslăvea prin faptele sale. Înainte de mutarea cu sufletul la ceruri, Sfântul Nifon a adunat pe toţi fraţii şi i-a binecuvântat, le-a cerut tuturor iertare şi i-a iertat pe toţi. Împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, după trei zile şi-a dat obştescul sfârşit, în ziua de 11 august 1508. S-au adunat mulţime de pustnici şi de călugări de prin mănăstirile Atonului, au făcut priveghere toată noaptea şi a doua zi, cu slujbe şi cântări, au pus în mormânt sfinţitul lui trup. Iar Ioasaf, ucenicul Sfântului Nifon, lăsând întristarea şi jalea, se nevoi să împlinească porunca părintelui său duhovnicesc şi merse la Constantinopol unde rândui poruncile sfântului său părinte şi pătimi acolo multe chinuri pentru dreapta-credinţă, fiind ars în foc de turci şi învrednicindu-se de cununa mucenicilor.
În anul 1515, după trei ani de domnie, Neagoe Basarab trimite o delegaţie la Muntele Athos, condusă de logofătul Danciu, cu o scrisoare adresată egumenului mănăstirii Dionisiu, prin care solicita ca moaştele Sfântului Nifon să fie dăruite un timp pentru Ţara Românească (15). Egumenul, împreună cu soborul mănăstirii au fost de acord cu dorinţa domnitorului şi astfel moaştele ierarhului au ajuns la mănăstirea Dealu. În 1517, în ziua de 16 august, a doua zi după târnosirea ctitoriei de la Argeş, a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi mitropolit al Ţării Româneşti. Trecerea sa în rândul sfinţilor a fost prima canonizare despre care ştim că s-a săvârşit la noi în ţară. S-a hotărât atunci ca pomenirea lui să fie în ziua morţii, la 11 august.
Nu cunoaştem însă prima slujbă a sa, întocmită cu prilejul canonizării. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, egumenul Partenie de la Argeş a cerut textul ei de la Dionisiu. Alcătuită în elineşte, împreună şi cu istoria Vieţii scrisă în greaca vorbită de către Sfântul Nicodim Aghioritul (+ 1809), a fost tipărită în traducere românească de episcopul Iosif al Argeşului, la Sibiu, în 1806. A apărut apoi şi în alte ediţii, ca în cea din 1841, retipărită de ierodiaconul Dionisie, viitorul episcop al Buzăului.
O parte din slujba Sfântului Nifon se găseşte şi în Slujba sfinţilor, ale căror moaşte se află la sfânta monastire Curtea de Argeşiu, tipărită la Ploieşti în 1873 (16). În mineie, aceasta a fost introdusă mai târziu, în 1843, mai întâi în mineiui grecesc, apărut la Constantinopol, iar în româneşte în mineiui de la Neamţu, în 1847, apoi în ediţia Sfântului Sinod, din 1894. Prin slujba tipărită aparte a Sfântului Nifon, şi apoi, din 1862, prin mineiul de la Râmnicu-Vâlcea, s-a introdus definitiv în bisericile Ţării Româneşti prăznuirea lui, care, „totuşi rămâne un sfânt local cinstit numai la Athos şi în Ţara Românească la 11 august, ziua morţii sale” (17). Viaţa Sfântului Nifon a fost scrisă de Gavriil Protul (după 15 august 1517 – şi terminată până în 1519) la îndemnul lui Neagoe Basarab, care va fi dorit să cunoască viaţa părintelui sau sufletesc. Din limba greacă, opera sa a fost tradusă în slavonă, limba oficială de cult în Ţara Românească de atunci, şi ea se găseşte în manuscrisele româneşti împreună cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Din limba slavonă Viaţa Sfântului Nifon a fost tradusă în româneşte în timpul domniei lui Matei Basarab (1632—1654), poate de învăţatul cărturar Udrişte Năsturel (18).
După ce moaştele Sfântului Nifon au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea credincioşilor, din porunca evlaviosului voievod, unii boieri, împreună cu mitropolitul Neofit, le-au însoţit înapoi, spre mănăstirea Dionisiu. Ele erau aşezate acum într-un sicriu de argint curat, poleit cu aur şi înfrumuseţat cu mărgăritare şi cu alte pietre scumpe şi cu email. Şi deasupra pleoapei sicriului era încrustat chipul Sfântului Nifon, iar jos, la picioarele lui, se afla chipul lui Neagoe în genunchi, rugându-se acestuia.
Frescă la intrare în Mănăstirea Dionisiu cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuv. Dionisie, Nifon Patriarhul si Sf. Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Fresca este la acest moment (2013) acoperită
Frescă la intrare în Mănăstirea Dionisiu cu Împăratul bizantin Alexis Comnenul, Neagoe Basarab, Cuv. Dionisie, Nifon Patriarhul si Sf. Ioan Botezatorul. Singurul fără aură fiind Domnitorul Neagoe Basarab canonizat în 2008. Fresca este la acest moment (2013) acoperită
Racla dăruită de Neagoe Basarab şi în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon are forma unei bisericuţe cu cinci turle, lucrată toată în filigran de argint aurit, împodobită cu o friză de email, pe care se află două rânduri de icoane înfăţişând pe Mântuitorul Hristos între Maica Domnului şi Ioan Bo-tezătorul, iar de o parte şi de alta, în rândul de deasupra, în dreptul celor cinci turle, precum şi în rândul de dedesubt, aflându-se prooroci şi sfinţi. Pe o fâşie îngustă, deasupra frizei, este încrustată în greceşte următoarea pisanie: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei Noi, şi Patriarh Ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către Prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan. (S-a făcut) la anii 7023 (1515)” (19).
După ce au adus racla cu moaştele Sfântului Nifon înapoi la mănăstirea Dionisiu, călugării obştei, fiind adânc mişcaţi de darurile primite din partea domnului Ţării Româneşti, hotărâră să-i trimită „lui Neagoe Vodă plocon capul Sfântului şi o mână şi blagoslovenie de la părinţii cei sfinţi, care erau în mănăstire, ca să fie de sfinţire şi de ajutoriu domnului”. Iar voievodul, primind acele daruri cu mare bucurie, „le purta cu sine pe unde mergea, şi în curte şi în biserică; iară în cale le purta în carâtă (trăsură închisă) ca şi Israil, racla legii. Iară în muntele Atonului pre groapa sfântului zidi biserică frumoasă în numele Sfântului Nifon; iară mănăstirea o au îmbogăţit cu multă avuţie şi multe zidiri au făcut şi înalte”. Mai târziu, Neagoe Basarab a dăruit moaştele primite, ctitoriei sale de la Argeş, când, între icoanele aşezate în pronaosul bisericii, a pus şi „chipul Sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietre scumpe înfrumuseţat, atât de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spuie”.
Şi au stat moaştele Sfântului Nifon în biserica mănăstirii de la Argeş până în anul 1949, când au fost duse în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Craiovei, mâna dreaptă într-o raclă mică de argint făcută de episcopul Iosif la 11 august 1795, iar capul în altă raclă, făcută de arhimandritul Partenie şi împodobită de episcopul Iosif în anul 1799, unde se află şi astăzi.
„Iar fericitul Nifon şi atuncea şi acum tot este cu noi nevăzut, şi măcar deşi dănţuieşte în cer cu îngerii, iar cei ce locuiesc pre pământ şi cheamă sfântul lui nume, nu se lipsesc de ajutorul lui” (20).
Pr. Prof. Ion Ionescu

marți, 8 august 2017

Despre Ouzo

Când spui Grecia, spui insule, mare, libertate, relaxare și… Ouzo. Cine nu a fost în Grecia și nu a încercat băutura tradițională locală? O băutură cu atât de multă tradiție încât grecii și-au câștigat dreptul de exclusivitate asupra ei, nimeni altcineva nemaiavând legalitatea de a o produce.
      Născută inițial în secolul XIV, sub acțiunea călugărilor unei mănăstiri de pe muntele Athos, dar creată - pentru prima oară în această formă acum 2 secole, băutura - aperitiv este obținută din struguri striviți, cereale, ierburi aromate și condimente (coriandru, perișor, mentă, cuișoare, alune, scorțișoară). Nu ar avea însă farmec și gustul care l-a consacrat dacă am omite uleiul de anason, cel mai pregnant ingredient al său.
Deși se obișnuiește ca Ouzo să fie parte din cocktailuri, vă recomandăm să îl consumați tradițional: răcit sau cu cuburi de gheață și puțin amestecat cu apă plată, tot rece, din pahare mici. O altă variantă grecească de a bea Ouzo este cu apa de la gheață.  Să nu vă speriați! Deși turnat simplu, este transparent, odată ce ia contact cu apa se transformă într-un lichid alb, opac, în nuanța laptelui ușor diluat.
Pe lângă întreținerea bunei dispoziții, ca aperitiv la masă, vă mai puteți bucura de Ouzo prin adăugarea lui în diverse rețete, acesta oferind un plus de prospețime. Astfel, poate fi folosit la sotarea cepei, la marinarea peștelui sau a cărnii, în sosurile de tip vinegretă, folosite pentru salate, în prăjiturile cu crustă, pentru obținerea aspectului crocant.

duminică, 30 iulie 2017

DE LUAT AMINTE ! O MARTURISIRE .

Mario Joseph, fost imam de la varsta de 18 ani , acum misionar catolic in India .
   Credeam ca Iisus Hrristos nu este Dumnezeu . Pentru mine, doar Allah era Dumnezeu si credea ca Allah nu a fost casatorit, deci nu exista fii ai lui Allah.
   Deci eu predicam ca Iisus nu este Dumnezeu. Atunci cineva din multime m-a intrebat, ,,Cine este Iisus? Poate un musulman , dar a intrebar ,, Cine e Iisus? ,, Ca sa aflu Cine este El, am citit intrg Koran inca o data: 114 capitole, ! 6666 cuvinte in  Koran. Cand le- am citit , numele profetului Mahomed l-am gasitin Koran in 4 locuri , dar numele lui  Iisus l-am gasit in 25  de locuri. Atunci am devenit putin confunz. De ce Koranul acorda mai multa atentie lui Iisus?
 Si al doilea lucru: nuamgasit nici un nume defemeie in Koran!, numele mamei profetului Mahomed, ori numele copiilor, nu . In Koran, exista doar un nume de femeie pe care l-am gasit: Maria , mama lui Iisus . Nici un alt nume de femeie !. Si in sfantul Koran capitolul 3, numele capitolului este,, MARIA,, ! .Un capitol este ,,MARIA,,! .Deci am fost curios sa stiu ,,De cespune Koranul toate aceste lucruri? ""Despre Maria , Sfantul Koran capitolul 3 incepand cu versetul 34 spune ca Maria s-a nascut fara pacatul originar , ea n-a facut nici un pacat in viata ei , ea a fost totdeauna fecioara .
   Koranul la capitolul 50 , versetul 23 spune ca ea a mers la cer cu trupul ei fizic . Chiar presupunerea este scrisa in sfantul Koran . Si apoi , despre Iisus, cand citesc capitolul 3, versetele 45 la 55, sunt 10  puncte in care Koranul se refera la Iisus. In primul rand , Koranul spune(...) ( expresie in araba) , care tradus inseamna ,, Cuvantul lui Dumnezeu" , si in adoilea rand (...) ( expresie in araba) , care inseamna ,,Duhul lui Dumnezeu" . Si al treilea lucru (...) ( expresie in araba), care inseamna ,,Iisus Hristos. Deci Koranul ne da numele pentru Iisus : Cuvantul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
     Si Koranul spune ca Iisus vorbea cand era foarte mic, la 2 zile dupa nastere . El a inceput sa vorbeasca . Koranul spune ca Iisus a creat o pasare vie din noroi . El a luat noroi , a modelat o pasare; cand a suflat spre ea, a devenit o pasare vie. Deci ma gandesc ca El poate sa dea viata. El da viata noroiului , lutului . Si apoi Koranul spune ca Iisus a vindecat un orb din nastere si un lepros , etc ... In mod curios , Koranul spune ca Iisus a inviat oameni care murisera; Iisus S-a dus la cer;El este viu si se va intoarce . Cand am vazut toate aceste lucruri in Koran m-am gandit ce spune Koranul despre Mahomed.
    Stiti, potivit Koranului, Profetul Mahomed nu este Cuvantul lui Dumnezeu , nici Duhul Dumnezeu , nuvorbea cand avea doar 2 zile , nu a creat niciodata o pasare din noroi, nu a vindecat nici un bolnav , niciodata nu a inviat pe cineva din morti , el insusi amurit si , potrivit islamului el nu este viu si nu se va intoarce .
 Deci este o mare diferenta intre acesti doi profeti. Nu ma refer la Iisus ca Dumnezeu . Ideea mea era ca El este un profet , dar un profet mai mare ca Mahomed. Deci intr-o zi am mers la profesorul meu , cel care m-a invatat 10 ani la Colegiul Arabic si l-am intrbat : ,, Profesore , cum a creat Dumnezeu universul? " Atunci el a spus: ,, Dumnezeu a creat universul prin cuvant."  PRIN CUVANT.
   Atunci am intrebat : ,, Cuvant " este creator sau creatie? Mai clar. Am intrebat : daca Cuvantul Lui Dumnezeu este Creator sau creatie. Koranul spune ca Iisus este Cuvantul lui Dumnezeu . Daca profesorul spune ,, Cuvantul lui Dumnezeu este Creator", care inseamna ca Iisus este Creator , atunci musulmanii trebuie sa devina crestini !.

joi, 6 iulie 2017

Ce este erezia?

– abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe
– credinta ca, daca esti crestin, daca crezi, daca esti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fara a fi ortodox, te poti mantui
– credinta si marturisirea ca te poti mantui si prin tehnici, asane, meditatii, mantre, gnoza, cunoastere, ratiune, stiinte, filosofii, concepte, doctrine umaniste
– credinta si afirmarea ca Hristos a fost un mare invatat, un mistic, un iluminat, un intelept, un guru, un initiat cu puteri paranormale, oculte, vrajitoresti, un sef spiritual, un fel de mare saman venit din ceruri astrale, ori stralucita personalitate a umanitatii, iar nu Insusi Dumnezeu-Cuvantul
– credinta, parerea si propovaduirea ca mantuirea nu este doar in Biserica si ca nu este nevoie sa fii ortodox ca sa te mantuiesti.
Sfantul Ignatie Briancianinov 

duminică, 11 iunie 2017

o poezie frumoasa

Până când tot fugi de Mine, până când Mă ocolești?
Până când îți umpli mintea cu deșertăciuni lumești?
Până când Mă lași afară, neprimindu-Mă în gând?
Până când să-ți bat la ușă, spune-Mi dragă.. până când?..
Te-am eliberat de patimi, te-am spălat printr-un Botez,
Ți-am dat o credință dreaptă, dăruindu-ți sfântul Crez,
Dar tu fugi mereu de Mine, să Mă cauți.. nici un gând!
Iar Eu Mă tot uit la tine și Mă-ntreb: "Dar până când?"..
În zadar vorbești de Mine, în zadar Mă zugrăvești,
În zadar îndemni pe alții, în zadar te obosești..
Dacă nu vorbești cu Mine în cămară-n rugăciune,
Totul e ca pleava-n aer, totul e deșertăciune!
Ce te temi să-Mi stai la vorbă, crezi că o să-ți cer ceva?
Știi tu slava Mea din ceruri, știi tu bogăția Mea?..
N-am nevoie de la tine nici măcar de-un vârf de ac:
Nu sunt toate ALE MELE, oare nu chiar EU le fac?..
Te aștept la rugăciune, să te-ndestulez de har,
Altfel.. totul e degeaba, altfel.. totu-i în zadar.
Pune mâna și te roagă, fugi de tot ce n-are rost
Și-o să îți arăt prin ceruri locuri unde n-ai mai fost!
Amin------------------------------- ACEASTA POEZIE A FOST POSTATA PE FACEBOOK DE 

Elena Burghelea şi-a actualizat fotografia de profil. 

miercuri, 31 mai 2017

predica PR CALISTRAT

Cum călcăm noi stârmb şi ne luam o soţie sau un soţ de alta religie, iar apoi vrem dezlegare?
- Dar mă iubeşte!
- Foarte bine dacă te iubeşte, dar ai de ales între cele doua iubiri, intre iubirea dumnezeiasca care este divina şi mântuitoare, si intre iubirea eros care este trup si este trecatoare.
Tu hotărăşti! Trebuie sa respecti principiile de baza, care suna asa: "Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul."(Efeseni 5, 21-24) Ti-ai luat barbat de alta religie. te duci dupa el in religia lui si-l asculti. Si atunci auzim aşa:
- Păi da, dar eu vreau să rămân ortodoxă!
- Dacă vrei să rămai ortodoxă îţi iei bărbat ortodox!
Deci, dacă l-ai convins şi poţi să-l faci creştin, foarte bine. Dacă nu, te duci şi-l urmezi. Dar nu există "unul hăis și celălalt cea". Cei de altă religie, mai greu vin la creştinism, un de religie iudaică (mozaică), sau un arab, vin greu, pentru ca fiecare pazeste patratica lui de doctrina, si e si firesc. Eu m-am nascut ortodox, este firesc sa gandesc ortodox, dar daca maica mea era o araboaica, mai gandeam ortodox? Vedeti? Fiecare ne nastem cu o Zestre de Lumina, din pantecele maicii noastre, iar acesta nu se poate schimba. Cand vorbim de Maica Domnului, spunem aşa: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!"(Luca 11,27) Pentru ca pantecele ei, era curat si fecioresc, iar laptele pe care L-a supt Iisus era plin de Duh Sfant. de Lumina! Asa si mama ortodoxa, in momentul in care ea este spovedita, este impartasita, este evlavioasa, se roaga si merge la biserica, automat pruncul din ea, va fi ales si dumnezeiesc! Nu condamn, Doamne Fereste, si nici nu este de competenta mea, sa spun, ca daca o mama nu este credincioasa, pruncul ei nu este bun.. Este bun, dar este biologic, nu spiritual.
Cum se nasc si din ce se nasc cei care inclina spre deznadeje, sinucidere, cei care cad in tot felul de dependenţe, alcool sau droguri, cei care comit delicvente si ajung vagabonzii de maine? In cea mai mare parte, acestia se nasc din mame dezordonate moral, traite in intuneric! Bineinteles ca sunt si alti factori si unele exceptii. Daca mai inainte era considerat copil bun acela care invata bine si ii asculta pe cei mari, acum devine bun acela care este tot mai independent, acela care stie sa se poarte cu adultii, care se poarta ca un adult... Alaturi de schimbarile fiziologice, in persoana adolescentului are loc o cautare permanenta a raspunsului la intrebarea: "Care este sensul vietii?". Şi devine clară pentru el existentă locului gol din suflet, care trebuie umplut cu ceva. Părinţii credincioşi înţeleg cu ce trebuie umplut sufletul copilului. De aici pleacă uşurinţa cu care este atras spre alcoolism, fumat, narcomanie... Copilul, încercând să se adapteze la lumea adulţilor, copiază atributele vieţii adulţilor. El vrea să pară matur, însă nu ştie exact ce trebuie să facă pentru aceasta. O însemnătate foarte mare o au pentru el copiii de aceeaşi vârstă sau mai mari, care par ceva mai independenţi. Şi în aceasta constă cea mai mare primejdie. Numai celui care are idee despre viaţa duhovniceasca i se poate explica ce este pacatul. Daca copilul nu are viata duhovniceasca, ii va fi foarte greu sa răspundă la întrebarea: de ce nu are voie să încerce drogurile? Pe fiecare pachet de ţigări este scris că fumatul dăunează grav sănătăţii. Dar, oare, acest lucru îi previne pe fumători?
https://www.youtube.com/watch?v=3JeiOb__OWM